Dawn of Man este un triptic construit în jurul ideii de început și sfârșit, două extreme ale existenței umane care, deși par opuse, sunt prezentate ca aparținând aceluiași moment.
La capetele opuse ale compoziției apar soarele și luna, simboluri ale polilor fundamentali ai existenței: început și sfârșit, naștere și dispariție, lumină și întuneric. Între ele, figura umană se întinde de-a lungul tuturor celor trei panouri, devenind legătura dintre aceste două limite ale existenței. Figura este surprinsă într-o stare de tranziție, suspendată între ceea ce începe și ceea ce se va sfârși inevitabil.
Poziția corpului trimite simultan la Omul Vitruvian al lui Leonardo da Vinci și la imaginea Răstignirii lui Iisus. Prima aduce ideile de armonie, proporție și ordine, prezentând ființa umană deopotrivă ca măsură și ca expresie a relației dintre individ și univers. A doua aduce în aceeași figură ideile de suferință, sacrificiu și destin implacabil.
Aceste două imagini, aparent contradictorii, se întâlnesc în aceeași formă umană. Omul devine astfel un spațiu al contradicțiilor: capabil de armonie, dar condamnat la suferință; aflat la începutul existenței, dar purtând deja conștiința sfârșitului ei.
Prin întinderea corpului de la un capăt la celălalt al tripticului, începutul și sfârșitul devin simultane. Nașterea și moartea nu mai sunt prezentate ca două momente separate, ci ca două limite inseparabile ale aceleiași existențe.
Dawn of Man devine astfel o reflecție asupra condiției umane și asupra paradoxului existenței: din clipa în care viața începe, sfârșitul ei este deja prezent. Între aceste două extreme se desfășoară tot ceea ce înseamnă să fii om: armonie și suferință, ordine și haos, creație și dispariție.


